Prietenia de-o viață, rămâne pe viață

Oamenii…oamenii sunt de toate felurile. Am citit de curând un articol care spunea totul doar prin descrierea tuturor tipurilor de oameni și mi-a plăcut, enorm. Sunt oamenii pe care îi observăm zilnic în jurul nostru dar pe care îi criticăm doar pentru că nu sunt ca noi. Sunt oamenii pe care îi vedem, cu care vorbim și pe care ținem neapărat să îi contrazicem atât în discutiile face to face cât și pe rețelele sociale (mai ales pe rețelele sociale unde toți avem mușchi) și asta pentru că suntem convinși că avem dreptate noi și nu ei. Și așa încep războaiele și atentatele…hehe, nu, nici pe departe. Și totuși oamenii sunt tot ce avem nevoie în viață.

Tot mai puțini sunt dispuși să accepte oamenii din jurul lor sau măcar să invețe să îi accepte. Motiv pentru care, din ce în ce mai des vezi prefăcătoria și prietenia falsă la tot pasul, și deși e evident omul fals, asta putem accepta, ba chiar pe unii îi atrage.

Eu, n-am prieteni mulți. Majoritatea îmi sunt doar amici. De multe ori îmi e și greu să mai disting adevărul de fals. Dar, am una. O prietenă care îmi va rămâne pe viață prietenă.

69132709_1087469634776482_5189441540161798144_n

Oricât de sobru, dur, rece și distant pare un om, cu siguranță are pe cineva care îi alină sufletul încă din cea mai veche amintire a copilăriei. Pe cineva căruia îi poate spune orice, atât de bine cât și de rău fără să se teamă de judecată și să se aștepte la un zâmbet în urma unei povești poate criticată crunt de alții. Un secret care odată spus, acolo rămâne, îngropat in sufletul și amintirile prietenului care te știe de o viață.

Și totuși, chiar și prietenia perfectă poate fi dezamăgita, de ambele părți. Poate fi dezamăgită cu bună știință sau poate doar prin apariția unui partener de viață care se simte exclus și ține neapărat să schimbe legătura. Partenerul care va face totul să se includă și să excludă. Partenerul care brusc observă nereguli și “faze aiurea” în comportamentul rivalului, iar lucruri care pe tine nu te deranjau la prietena sau prietenul tău, acum te deranjează. Ușor-ușor te distanțezi și apoi te rupi de tot. Felicitări partenerului, a obținut mișelește ceea ce și-a dorit, iar tu, tu ești brusc rupt de ceea ce până de curând reprezenta o parte importantă din totul tău.

Îmi scot băiețelul în parc și observ băieței sau fetițe care leagă prietenii și cum își promit totul pe viață fără să aibă cea mai mică idee de ceea ce le rezervă aceasta. Și îmi amintesc de ea, Adi, prietena mea de când mă știu. De toată copilăria și adolescența mea cu ea. De cum ne-am maturizat împreună (vreau să cred că ne-am maturizat și nu accept contraziceri :)).De stat la desene cu napolitane și lapte, dormit împreună cu tot cu Lucky (cățelul care sforăia și pe care îl iubeam enorm), plecat de la ea seara după o întreagă zi de nefăcut ceva împreună cu îndemnul “dă-mi un mesaj când ajungi”, sunat pe fix și vorbit cu orele, de când ieșeam afară și stăteam câte o oră după ea să se pregătească (duș, călcat, dat cu 948745353 de creme, făcut părul…ce să mai, îmi venea să o ciufulesc dar știam că va dura și mai mult) , prima dragoste a fiecăreia dintre noi cu numele băieților pocite pe post de cod secret și bineînțeles cotonogeala părintească și pedepsele de stat în casă (timp în care ascultam Ronan Keating –If tomorrow never comes sau Gareth Gates- Unchained Melody, o adevărată tragedie) că eram prea mici pentru dragoste, mințit una pentru cealaltă ca să ne acoperim (Doamne ce bine o făceam), învățat apoi pentru capacitate, bac, stres și bineînțeles distracția de după. Și au trecut anii…

Cât am fost mici și eram nevoite să ne acoperim reciproc pentru diverse prostioare, ne doream enorm să creștem, să fim la casa noastră ca să nu mai dăm socoteală nimănui. Ei bine, ce nu ne-a zis nimeni, am aflat când ni s-a îndeplinit dorința și ne-am dat seama că viața nu mai e așa simplă cum era cândva. Apare serviciul, oboseala, grija pentru supraviețuire, partenerul de viață nu mai pare a fi partenerul ideal, nervii și nemulțumirea își fac simțită prezența iar deodată tot ce părea greu cândva este atât de simplu acum și banal încât toate promisiunile de prietenie pe viață, la un moment dat par ca și cum n-au fost și ceva se rupe. Ăsta este momentul în care una dintre noi a dezamăgit fără intervenția altcuiva, este momentul în care am cedat și am lovit. Cu toată forța și fără să privim. Iar supărarea este atât de adâncă încât pare că nu vom ierta niciodată.

Și totuși, timpul trece, asta e tot ce știe să facă păcătosul, nu s-ar opri să ne vadă greșelile, să ne pocnească una după ceafă și să ne dea șansa să o îndreptăm înainte să meargă mai departe, fiecare își face o familie și ceva lipsește. Lipsește bucuria libertății și a distracțiilor târzii cu prietenii dar mai ales cu ea. Lipsesc discuțiile și poveștile, dezbaterile despre viață, părerile împărțite și dorul de a vedea că totuși poți accepta și oamenii diferiți. Că poți accepta prietenul ăla care știi că face o prostie dar, de drag râzi și i-o accepți. Între timp cunoști oameni noi și pare că legi prietenii, dar, continuă să lipsească ceva. Și atunci realizezi, realizezi că ai pierdut timp prețios, cu întâmplări din viața prietenului căruia cândva i-ai promis, tot atunci când ți-ai promis, că nu le vei pierde. Și te doare! Vă doare! Dar, se poate îndrepta și recupera cu poveștile timpului ratat. După o perioadă de pauză, de cuget, de dor, treci peste dezamăgire, iei prietenul în brațe, plângi și te bucuri ca poți da o altă șansă care nu neapărat va fi ultima.

Pentru că adevărata prietenie rezistă timpului, distanței și tăcerii.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s